Nu suntem la fel, nu simtim la fel pentru aceleasi lucruri si aceeasi oameni si de ce nu am avea deci moduri diferite de a spune si de a arata asta?
Eu nu pot sa spun cu aceeasi lejeritate ca iubesc pe cineva pe care chiar iubesc cum nu pot nici sa evit uneori sa ii supar pe cei pe care ii iubesc. De ce? Din eroare, din egoism, din frica, din impulsivitate, din indiferenta temporata (e ca nebunia- la fel de scurta si de puternica). Din toate cate putin ca la o mancare care parca are gust de tot si de nimic.
Si daca nu pot sa inchei un mesaj cu mesajul magic de 2 cuvinte (am scris de 2 ori mesaj intentionat in caz ca te intrebi sau te amuzi), asta nu inseamna ca nu m-as trezi in miez de noapte sa vin sa te ajut. Doar ca insemni prea mult sa pot sa iti spun... de teama, desi nu am de ce sa ma tem.
Uneori iti spun. Prind curaj si-mi iau avant de la distanta si spun. Uneori pot doar sa scriu, sperand ca vei raspunde repede, la fel sau poate chiar mai frumos. Mereu imi place sa ma surprinzi placut. Si uneori iti iese atat de bine.
De cele mai multe ori imi stau pe limba cuvintele si desi vreau... nu pot sa le rostesc. Dar sa stii ca sunt acolo. Sunt pentru tine, desi uneori poate simt ca nu ti le-as spune ca m-ai suparat.... o mizerie marunta mai mult ca sigur.
Cumva insa ajunge la tine gandul meu. Simti si tu, nici nu e nevoie sa spun, sa articulez firav, sa scriu sau macar sa privesc. Simti cum simt si eu. Atat.
