Poveste cu mosi

De felul meu ador sarbatorile de orice gen dar in special Craciunul si in fiecare an incep sa simt "spiritul sarbatorilor" de pe la jumatea lui octombrie. Anul asta vad ca se vrea special pentru ca aproape am ramas socata de uimire cand aseara am auzit in taxi numai colinde la un radio. Oi fi eu prea agitata de febra mutarii si poate asta e motivul pentru care nu imi zornaie si mie clopotei cand o aud pe Celine cantand cu foc "Blue Christmas" sau poate pur si simplu sarbatorile pentru un adult departe de casa nu mai sunt niciodata la fel de fascinante ca cele din copilarie.
Eu mereu l-am placut pe Mosu, indiferent cu ii zicea, ca era Craciun, ca era Nicolae sau chiar Ene pe la gene. Era personajul meu preferat. Intr-un an am format o serie de pe o cutie de la o pereche de pantofi sperand ca la capatul firului o sa il gasesc pe Mosu sa ii spun ca eu nu mai vreau pijamale in fiecare an.

I-am scris poezii, chiar si cand stiam doar sa copiez niste litere dintr-o parte in alta fara sa realizez ca opera lirica aleasa de mine pe considerentul "cea mai scurta e cea mai buna" e de fapt un simbol de lirism filosofic despre heruvimi. Ii uram pe ai mei ca se intalneau cu Mosu numai cand erau numai ei singuri si pe mine nu ma luau cu ei.

Nimic nu era mai frumos decat dimineata cand trebuia sa vad ce am primit. Cata emotie si cat entuziasm. E ca si cand acum as stii ca ma asteapta la usa cizmele alea superbe de la Bershka gata sa le scot la o plimbare(vise, vise...).

Aseara Mosu doar a trecut in vizita. Am stat putin de vorba dar se grabea ca era bolnav si trebuia sa ajunga inapoi acasa sa isi ia pastilele. Mi-a zis ca de cadou sa vorbesc cu Sefu ala mare ca pe lista lui nu figuram.

Pana atunci ramane doar sa visez la mosi.